Depresia poate fi definită ca un complex de emoții, stări și comportamente care reprezintă un răspuns normal la factorii de stres (pierderea unei persoane iubite, eșec școlar sau profesional, boală sau altele). Tristețea este emoția de bază, adaptativă, la pierdere sau la pericolul pierderii (Lazarus)[1].

 

Conform lucrărilor lui Aaron Beck, există patru seturi de simptome,:

  • emoționale – tristețe, melancolie, pierderea satisfacției, a plăcerii unor activități, pierderea afecțiunii pentru ceilalți etc;
  • cognitive – gânduri negative, stimă de sine scăzută, sentiment de eșec, vinovăție, încetinire în gândire sau lipsa concentrării;
  •  motivaționale – pasivitate, pierderea interesului pentru job / școală / activități, încetarea practicării unor hobby-uri, pierderea apetitului etc
  • somatice – dureri de cap, dureri de stomac, stare de greață, senzație de frig persistent, încordare musculară, tulburări de somn, senzația de oboseală cronică.

 

În cazul adulților, depresia se manifestă mai degrabă prin stări de tristețe și melancolie, pierderea plăcerii, încetinirea gândirii, greutate în mișcare etc. În cazul copiilor și adolescenților, manifestările sunt diferite, ceea ce îi poate face pe cei din jur să nu depisteze depresia la vârstele mici și, mai grav, să nu ofere ajutorul corect.

 

Manifestările depresiei[2]:

  1. în cazul sugarilor – lipsa de apetit, lipsa dezvoltării, tulburări de somn, coșmaruri
  2. in cazul copiilor 1-3 ani – anhedonie, iritabilitate, plâns, agitație, mișcări repetitive ale capului, legănat, toleranță scăzută la frustrare etc
  3. prepuberi – mai ales somatizare, iritabilitate, izolare socială, rezultate școlare slabe, agresivitate manifestată, schimbări bruște de dispoziție, dificultate de concentrare[3]. Adeseori, depresia la această vârstă se confundă cu ADHD. De asemenea, apar tulburările de comportament și se asociază stările depresive cu tuburările anxioase. Astfel, un copil poate brusc să nu mai stea singur în cameră, să manifeste frică de întuneric, animale, lucruri noi etc.
  4. adolescenți – plimbări prelungite, fără țintă, uneori fuga de acasă, adicții de jocuri sau de internet, autoaprecieri negative (nu sunt în stare de nimic), stimă de sine scăzută, rezultate școlare slabe, hipersomnie, agresivitate, dificultate de concentrare, tentative de suicid (rată mult mai mare decât la copii), accidente, sarcini nedorite, abuz de substanțe, autovătămare etc. Uneori, depresia la adolescenți poate fi asociată cu tulburări de nutriție.

 

Terapiile de scurtă durată, mai ales cele cognitiv -comportamentale, propun o serie de intervenții care și-au dovedit utilitatea în cazul copiilor și adolescenților:

  • asumarea progresivă a unor sarcini, cu urmărirea efectelor afective ale acestora asupra copilului;
  • programarea unor activități plăcute pentru copil, cu scalarea plăcerii în timpul acestora;
  • creșterea stimei de sine prin notarea și evidențierea activităților de succes, a progreselor etc.

 

[1] Richard S. Lazarus, Emoție și adaptare – O abordare cognitivă a proceselor afective, Editura Trei

[2] Linda Wilmhurst, Psihopatologia copilului. Fundamente, Polirom 2007

[3] Louis Vera, Jaques Leveau, Terapii cognitiv-comportamentale la copii și adolescenți, Polirom 2009

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae

 

Din punct de vedere al dezvoltării tulburărilor anxioase, modelele parentale de educaţie joacă un rol important, din punct de vedere al modelului stres-vulnerabilitate, acest lucru fiind evidenţiat prin rezultatele studiului „Modele parentale de educaţie la pacienţii cu tulburări anxioase”, realizat de Dr. Liana Dehelean, Dr. Ileana Stoica şi Dr. Gabriela Zaharie în 2003. Autorii afirmă că „un rol important în etiopatogenia tulburărilor anxioase îl joacă structura de personalitate a pacientului, care are atât o componentă genetică, cât şi una rezultată prin modelarea socială (familial-educaţională)”.

În cadrul acestui studiu au participat 32 de pacienţi, diagnosticaţi, conform DSM-IV, cu: tulburare de anxietate generalizată, tulburare de panică cu sau fără agorafobie şi fobie socială. Majoritatea pacienţilor au fost internaţi în Clinica Psihiatrică Timişoara, în perioada 2000-2002.

Rezultatele obţinute au indicat o  frecvenţă crescută a modelelor: punitiv, rejectiv, abuziv, pe de o parte şi a celui supraprotectiv şi cu afectivitate scăzută, pe de altă parte (în cazul ambilor părinţi). De asemena, s-a observat asocierea modelului rejectiv şi supraprotectiv într-un procent semnificativ, acest lucru indicând un model educaţional ambivalent, generator de anxietate.

 

(Sinteză articol: Dehelean Liana, Stoica Ileana, Zarie Gabriela. (2003). MODELE PARENTALE DE EDUCATIE LA PACIENTII CU TULBURARI ANXIOASE. Revista Română de Psihiatrie.)

În studiul realizat de Maria Ladea (2001) privind importanța diagnosticării depresiei la persoanele vârstnice, s-au evidențiat dificultãtile de evaluare a depresiei la vârstnici, ce includ: tendinta de a nega sentimentele de depresie, predominanța acuzelor somatoforme și coexistența a tulburãrilor cognitive (Burns et al., 1999). De asemenea, majoritatea studiilor din acest domeniu confirmă faptul că, aproximativ o treime dintre persoanele vârstnice care prezintă semnificaiv mai multe simptome depresive, nu admit dispozitia depresivă, ci invocă frecvent simptome somatice, sentimente de gol interior, singurătate sau tulburãri de memorie (Copeland si Wilson, 1989).

Din punct de vedere al particularităților clinice în cazul depresiei la persoanele vârstnice, în studiul realizat de Grecu Gheorghe și colaboratorii (2001) s-a descoperit că persoanele de peste 65 de ani se află într-o etapă a vieții caracterizată prin pierderi din ce în ce mai semnificative, cu un impact crescut asupra trăirilor emoțional-afective și relaționale. Din acest motiv, prevalența depresiei în rândul persoanelor vârstnice este foarte ridicată (15-25% dintre vârstnicii instituționalizați; 5% dintre vârstnicii aflați în spitale de asistență primară și 3% dintre cei care locuiesc în comunitate, cu familia). De asemenea, s-a constatat că factorii de risc depresogen sunt aproximativ similari cu cei care afectează adulții, însă efectele acestora sunt mai intense și vin pe fondul unei comorbidități medicale (care limitează activitățile cotidiene); acest lucru fiind o trăsătură particulară a depresiei persoanelor vârstnice.

„Complianța slabă a depresivilor vârstnici, augmentată atât de lipsa suportului familial și de alți factori psihosociali (doliu, pensionare sau izolare socială și altele), cât și de suferințele organice, alcool și/sau drog dependentă, precum și efectele indezirabile ale medicației, constituie destul de frecvent obstacole în procesul unei terapii adecvate”. Prin urmare, administrarea tratamentului medicamentos antidepresiv, în doze adecvate pe o perioadă suficientă de timp, oferă cea mai bună șansă pentru vindecare, susțin autorii. De asemenea, menținerea terapiei administrate în aceeași doză asigură prevenirea recăderilor. Alături de antidepresive, un rol important în terapia vârstnicilor depresivi îl au: terapia electroconvulsivantă, terapia psiho-socială, psihoterapia cognitivă și comportamentală, precum și suportul social și mentinerea în comunitate.

Din punct de vedere al comorbidităţilor somatice în cazul persoanelor vârstnice, în studiul elaborat de Ramona I. Herişanu s-au constatat următoarele: dintr-un numră de 513 persoane vârstnice, 466 (91,02%) au primit diagnosticul de depresie în momentul evaluării, iar 46 de pacienţi (8,98%) se aflau la primul episod depresiv. De asemenea, s-a constat că la femei (n=36; 78,26%) debutul depresiei a avut loc înaintea instalării bolii somatice, comparativ cu bărbaţii (n=10; 21,73%). În cazul pacienţilor cu depresie survenită ulterior bolii somatice, vârsta de debut a fost de 69,48 +/- 7,09; iar cele mai multe episoade depresive au apărut la persoanele cu 6 comorbidităţi asociate, diferenţele nefiind semnificative statistic între grupuri.

Acest studiu s-a derulat pe o perioadă de 2 ani, iar pacienţii au fost selectaţi dintre cei care s-au prezentat la medicul psihiatru cu un episod depresiv major. Criterii de selecţie: vârsta ˃ 65 ani; diagnostic de depresie majoră; prezenţa comorbidităţilor medicale.

Concluziile extrase în urma prelucrării statistice a rezultatelor obţinute au fost sintetezate astfel: “depresia la persoanele în vârstă s-a asociat cu o incidenţă crescută a comorbidităţilor medicale, a fost mai frecventă la femei, iar durata de timp scurs între debutul bolii somatice şi apariţia depresiei a fost dependentă de numărul comorbidităţilor asociate şi prezenţa bolilor cardiovasculare.

Referinţe bibliografice

  1. Maria LADEA. (2001). Importanta diagnosticãrii depresiei la vârstnici. Rolul scalelor de evaluare. Revista Română de Psihiatrie.
  2. Gheorghe GRECU. (2001). Marieta GRECU-GABOR*, Serim S. GHENGIOMER, Particularitati clinice in depresia varstnicului. Revista Română de Psihiatrie.

Studiul privind evaluarea simptomelor somatice în tulburarea depresivă majoră (Alina Beldie, Elena Călinescu, 2009) a cuprins 100 de pacienţi diagnosticaţi cu tulburare depresivă majoră, conform criteriilor din DSM-IV tradus, fără afecţiuni somatice la momentul evaluării. Simptomele somatice au fost evaluate cu „Inventarul Simptomelor Somatice” (SSI), iar severitatea depresiei a fost evaluată cu „Scala de Depresie Hamilton” (HAM-D). Rezultatele obţinute au relevat faptul că majoritatea participanţilor au raportat simptome somatice ca: „oboseală”, „slăbiciune”, „epuizare cea mai mare parte din timp” (63% din aceştia au raportat un nivel crescut de severitate). De asemenea, s-au raportat  şi simptome ca: „sentimentul de a nu fi în cea mai bună formă fizică, le fel de bună ca majoritatea prietenilor”, într-un procentaj mai scăzut; iar cefaleea a fost cel mai comun simptom algic.

Autorii au relatat: „coeficientului Pearson indică o corelaţie puternică între scorurile SSI şi HAM-D (r=0.660), dar şi între anumiţi itemi ai SSI şi HAM-D cum ar fi: „oboseală, slăbiciune, epuizare” (r=0.64), „sentimentul de a nu fi într-o formă fizică la fel de bună ca majoritatea prietenilor” (r=0.52), „headaches” (r=0.50)”.

În concluzie, rezultatele prezentului studiu demonstrează o asociere semnificativă statistic între acuzele somatice şi tulburarea depreresivă majoră. Din acest motiv, evaluarea simptomatologiei somatice poate fi utila în diagnosticarea si estimarea severitatii tulburării depresive majore, precum şi în dezvoltarea de strategii terapeutice.

Un alt studiu, realizat de Daniela G. Glăvan și colaboratorii (2017), privind comorbiditățile somatice în depresia unipolară a conținut 5054 pacienți diagnosticați cu tulburare depresivă, internați pe o perioadă de cinci ani în Spitalul de Neuropsihiatrie din Craiova, care prezentau o frecvență relativ crescută de boli cardiovasculare și hiperglicemie (în cazul pacienților de sex feminin). S-a constatat că evaluția tulburării mentale a fost influențată semnificativ de frecvența crescută a comorbidităților somatice, cât și de o perioadă mai lungă de internare. Aceste rezultate subliniază importanța abordării multidisciplinare a comorbidităților asociate în vederea îmbunătățirii rezultatelor tratamentului medicamentos  și, de asemenea, pentru a favoriza o bună recuperare în urma episoadelor depresive.

De asemenea, studiul replicat de Alexandra I. Mihăilescu și colaboratorii în anul 2016, după cel realizat în anul 1970 privind depresia în rândul adulților tineri cu boli somatice cronice, a relevat faptul că prevalenața depresiei în rândul persoanelor cu boli somatice cronice este de trei ori mai mare, comparativ cu eșantionul fără boli somatice. Scopul acestui studiu a fost de a analiza riscul de instalare a simptomelor depresive în rândul pacienților cu boli somatice cronice, având maxim 30 de ani.

Metoda folosită a fost cea din studiul inițial (din 1970); iar datele au fost analizate prin intermediul statisticilor descriptive, chi-square și regresie logistică.

Rezultatele acestui studiu au indicat că un număr de 1409 de pacienți (12.7%; N=11211), cu vârste de aproximativ 30 de ani, avea diagnostic de depresie. Dintre aceștia, 860 aveau comorbid hipertensiune (7.7.%) și 109 diabet (1%). Aceste date sugerează existența riscului crescut de apariție al simptomelor depresive în cazul acestor pacienți și, de asemenea, în cazul pacienților cu boli somatice „pure”, factorii de risc predispozanți apariției depresiei erau statutul socio-economic și diabetul (corelații obținute prin regresie logistică).

Autorii concluzionează că persoanele cu vârsta de maxim 30 de ani, având boli somatice cronice (ca hipertensiune și/sau diabet) sunt mai predispuse de a avea depresie și recomandă realizarea unui screening „agresiv” și prescrierea tratamentelor antidepresive.

 

Referinţe bibliografice

  1. Andreescu, C. et. all. (2007). Comorbid Anxiety Delays Treatment Response and Increases Relapse in Late-Life Depression: A Controlled Study. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 4.
  2. Beldie Alina,  Calinescu Elena. (2009). Evaluarea simptomelor somatice in tulburarea depresiva majora. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 2-3.
  3. Glăvan, G., Daniela, et. all. (2017). Somatic comorbidities in unipolar depression. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 3.
  4. Mihăilescu, I., Alexandra et. all. (2016). Depression in young adults with chronic somatic illness – an analysis of 1970 British cohort study. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 2.

În cazul pacienților cu afecțiuni mentale cronice, prezența comorbidităților somatice este adesea prezentă, ducând la întârzierea diagnosticului și influențând tratamentul. În acest sens, studiul realizat de Mihai V. Zamfir și colaboratorii (2014) privind comorbiditățile somatice existente în rândul pacienților cu boli mentale cronice aduce un argument în această problematică. Autorii susțin că „evaluarea comorbidităților devine o necesitate în cercetarea clinică” propunând o metodă de evaluare prin indicii de comorbiditate, deoarece oferă o imagine globală a severității bolilor asociate și, de asemenea, exclud afecțiunea de bază, oferind o imagine de ansamblu a efectului cumulat al afecțiunilor comorbide.

Totodată, autorii aduc în discuție conceptul de „fragilitate” care „se referă la starea de vulnerabilitate globală și la agenții stresori, stare care determină un prognostic nefavorabil”. Acest concept a fost studiat în principal în cazul persoanelor vârstnice. Caracteristicile conceptului de fragilitate sunt „afectarea fiziologică globală și răspunsul nefavorabil la acțiunea factorilor stresori”.

În cadrul studiului, au participat pacienți diagnosticați cu schizofrenie și tulburare bipolară de tip I și II, având comorbidități somatice ca, spre exemplu, diabet, boli cardiovasculare, boli respiratorii, boli pulmonare și modificări ale greutății corporale (tendințe spre obezitate).

Autorii au concluzionat că sunt necesare mai multe studii de specialitate prin intermediul cărora să se stabilească existența unor corelații între dimensiunile somatice ale tulburărilor mentale, reprezentate prin comorbidități somatice și, de asemenea, stabilirea unor corelații între tulburările mentale, comorbiditățile somatice și fragilitate, prin intermediul unor instrumente standardizate

 

(Sinteză articol: Preda, I., Gabriela, Talașman, I., Anca, Zamfir, V. Mihai. (2014). Somatic co-morbidities and frailty in patients with mental disorders. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 4.)