Behaviorismul este definit în „Marele dicționar al psihologiei” astfel: „curent al psihologiei științifice, bazat pe abordarea comportamentală a activităților psihologice, și pe principiul economiei explicative maximale, care limitează recursul la entități variabile intermediare între intrare (sau stimul) și ieșire (sau răspuns)”.

Este vorba de o concepție a psihologiei ca știință a comportamentului observabil, fără raportare la conștiință ce a avut cea mai mare influență asupra psihologiei științifice.

S-a născut în Statele Unite, la începutul secolului XX, fondatorul fiind John B. Watson, psiholog american și profesor universitar, care afirmă că „aproape întregul comportament uman este rezultatul condiționării; mediul înconjurător formează comportamentul uman prin întărirea obiceiurilor specifice”.

Prin urmare, analiza comportamantală aplicată este o știință naturală ce se ocupă cu măsurarea comportamentului și este de două tipuri: 1. Experimentală (comportament animal) și 2. Aplicată (comportament uman).

Una din orientările promovate este psihologia stimul-răspuns. Experimentele din cadrul acestei orientări vizează stimuli semnificativi din mediul înconjurător, răspunsurile declanșate, recompensarea/ pedeapsa ulterioară. Se consideră că fenomenele psihologice debutează cu un stimul și încetează cu un răspuns.

  1. STIMULUL – se referă la o clasă întreagă de condiții antecedente
  2. RĂSPUNSUL – se referă la o clasă întregă de consecințe

 

            Din perspectivă behavioristă, răspunsul condiționat este cea mai mică unitate indivizibilă a comportamentului din care pot rezulta mai multe comportamente complexe.

Pentru behavioriști, răspunsurile organismului au funcție adaptativă, ele fiind reacții la schimbările din mediu; comportamentul ficărui organism diferă în funcție de modificările survenite în mediu. Acesta este unul dintre motivele pentru care mecanismele învățării reprezintă punctul central de interes al cercetărilor behavioriste: organismul învață să producă răspunsuri care-i permit să se adapteze la mediul său.

Skinner afirmă că „noțiunea de comportament se extinde și la activitățile interne și întâlnește pe cea de conduită propusă de P. Janet” (1948). Ulterior, Skinner propune o versiune radicală a behaviorismului în care fenomenele observate prin introspecție sunt considerate comportamente ca și cele anterioare.

Skinner a construit o rezistență de ordin filosofic a behaviorismului, făcând din aceasta nu numai o știință a comportamentului, ci și filosofia acestei științe(1974, p.3).

 

Copiii se nasc cu abilitatea de a învăța și au o anumită capacitate de a-și aminti ce învață. Plecând de la acest fenomen, comportamentaliștii studiază două procese:

  • Condiționarea clasică
  • Condiționarea operantă

Ulterior, obisnuirea.

Deși behaviorismul a reprezentat subiectul multor critici, principiile acestui curent se găsesc în numeroase domenii ca: educație (învățarea asistată de calculator), terapie (terapia comportamentală – ABA), resurse umane, etc.

Analiza comportamentală stă la baza terapiei ABA (analiza comportamentală aplicată). Este o întreagă disciplină de studiu care ne ajută să ne dăm seama cu ce frecvență apare un comportament, de ce, în timp, comportamente bine consolidate dispar, cum putem modica un comportament și cum putem scădea frecvența unui comportament prin înlăturarea unei consecințe. Prin urmare, ABA poate fi definită ca o știință a comportamentului uman.

Autismul este abordat din prisma comportamentelor observabile manifestate. Aceste comportamente sunt împărțite în:

 

Comportamente care apar în exces: Comportamente care apar foarte rar (deficite):
–       Comportamente stereotipe;

–       Comportamente auto/hetero-agresive;

–       Obsesii;

–       Tantrums.

–       Limbaj;

–       Abilitați sociale;

–       Abilitați de joc;

–       Abilitați academice;

–       Abilitați de autoservire.

 

Cu ajutorul tehnicilor comportamentale, comportamentele care sunt în exces pot fi scăzute, în timp ce comportamentele deficitare pot fi crescute.

„Analiza comportamentală aplicată este știința în care sunt folosite metode derivate din principiile comportamentaliste (behavioriste), pentru a dezvolta comportamente semnificative social, și care folosește experimentarea pentru a identifica variabilele responsabile pentru dezvoltarea acestor comportamente” (Cooper, Heron, Heward, 2007).

 

Condiționare clasică: Condiționare operantă:
Un stimul neutru (S) este asociat cu un stimul necondiționat (SN), care determină un răspuns necondiționat (reflex; RN). În această situație, S se va numi stimul condiționat (SC), iar răspunsul determinat de el (cel identic cu RN) se va numi răspuns condiționat (RC).

 

 

Formarea răspunsului condiționat:

Să luăm ca exemplu experimentul lui Pavlov cu cățelul – salivația câinelui la vederea mâncării să se asocieze cu sunetul clopoțelului:

 

1.     Înainte de condiționare:

SN (stimul necondiționat, ex. mâncarea) à RN (răspuns necondiționat, ex. salivația)

S (stimul neutru, ex. soneria) à RN (răspuns neutru, ex. răspuns de orientare)

 

2.     În timpul condiționării:

S (stimul neutru, ex. soneria) + SN (stimul necondiționat, ex. mâncarea) à RN (răspuns necondiționat, ex. salivația)

 

3.     După condiționare:

SC (stimul condiționat, ex. sonerie) à RC (răspuns condiționat, ex. salivația)

 

Comportamentele sunt selecționate de antecedente și menținute de consecințele lor. În acest caz, antecedentul se pune de funcția comportamentelor.

 

Triada de contingență comportamentală:

Stimulul antecendet (A) à Comportament (B) à Stimulul consecință (C)

 

Relația comportament – Efect:

În funcție de efectul comportamentului, acesta fie este „întărit” pozitiv, fie negativ.

–       Întărirea pozitivă se referă la obținerea uneni recompense (ex.: după ce își termină temele, băiatul poate merge afară la joacă).

–       Întărirea negativă poate fi de două tipuri:

a)     de evadare (ex. când un copil minte că e bolnav pentru a scăpa de test)

b)    de evitare (ex. prezența la școală pentru a nu primi absență)

 

Factorii care influențează eficiența condiționării operante:

1.     Intervalul de timp dintre comportament și întărire.

2.     Valoarea întăririi.

3.     Modul de prezentare al întăritorilor.

Referințe bibliografice:

 

Barbera, M., L., Rausmussen, T. (2009). Terapia axată pe comportamente verbale. Ed. For You, București.

Gilland, T., Ed, S. (2010). Using the ABLLS/ABLLS-R to Address Individual Student Program of Study for Students with Autism. Autism Academy, Georgia Department of Education.

Leaf, R., McEachin, J. (2010). Ghid de terapie ABA, partea I. Ed. Frontiera, București.

Peeters, T. (2009). Autismul, terapie și intervenție educațională. Ed. Polirom, Iași,.

O subramură a analizei comportamentale aplicate este metoda comportamentelor verbale (“Verbal Behaviour”) ce are la bază analiza comportamentului verbal. Această metodă este aplicabilă oricărui tip de copil, în special celor cu deficit de limbaj.

Terapia axată pe comportamente verbale îmbunătățește capacitatea copilului de a învăța limbajul funcțional, înglobând cercetările din domeniul analizei comportamentale aplicate. În cadrul acestei abordări, limbajul este considerat un comportament ce poate fi întărit și modelat, punându-se accent nu numai pe ceea ce spune copilul, ci și pe motivul/ motivația copilului de a folosi limbajul.

Un instrument de bază este cartea “Teaching Language to Children with Autism or other Developmental Disabilities” („Predarea limabjului la copiii cu autism sau cu alte dizabilități de dezvoltare”), dintre care, cea mai populară este “Assessment of Basic Language and Learning Skills” (ABLLS, „Evaluarea aptitudinilor elementare de limbaj și învățare). Aceasta din urmă este folosită și ca un instrument de evaluare.

Terapia axată pe comportamente verbale poate reduce și comportamentele problematice, cum ar fi tantrumurile (crizele de isterie, protestul), prin învățarea copilului de a cere diverse lucruri („mand-urile” – termen introdus de B. F. Skinner). Astfel, în cadrul acestui program, copilului i se vor da lucruri gratuit, urmând ca treptat să se introoducă cererile, scopul final fiind ca, copilul să ceară ceea ce își dorește în absența obiectului.

Diferența principală între abordarea bazată pe comportamentele verbale și cea de tip Lovaas este că în cazul primei abordări, limbajul este privit ca un comportament pe care copilul îl poate învăța.

Din punct de vedere al dezvoltării tulburărilor anxioase, modelele parentale de educaţie joacă un rol important, din punct de vedere al modelului stres-vulnerabilitate, acest lucru fiind evidenţiat prin rezultatele studiului „Modele parentale de educaţie la pacienţii cu tulburări anxioase”, realizat de Dr. Liana Dehelean, Dr. Ileana Stoica şi Dr. Gabriela Zaharie în 2003. Autorii afirmă că „un rol important în etiopatogenia tulburărilor anxioase îl joacă structura de personalitate a pacientului, care are atât o componentă genetică, cât şi una rezultată prin modelarea socială (familial-educaţională)”.

În cadrul acestui studiu au participat 32 de pacienţi, diagnosticaţi, conform DSM-IV, cu: tulburare de anxietate generalizată, tulburare de panică cu sau fără agorafobie şi fobie socială. Majoritatea pacienţilor au fost internaţi în Clinica Psihiatrică Timişoara, în perioada 2000-2002.

Rezultatele obţinute au indicat o  frecvenţă crescută a modelelor: punitiv, rejectiv, abuziv, pe de o parte şi a celui supraprotectiv şi cu afectivitate scăzută, pe de altă parte (în cazul ambilor părinţi). De asemena, s-a observat asocierea modelului rejectiv şi supraprotectiv într-un procent semnificativ, acest lucru indicând un model educaţional ambivalent, generator de anxietate.

 

(Sinteză articol: Dehelean Liana, Stoica Ileana, Zarie Gabriela. (2003). MODELE PARENTALE DE EDUCATIE LA PACIENTII CU TULBURARI ANXIOASE. Revista Română de Psihiatrie.)

În studiul realizat de Maria Ladea (2001) privind importanța diagnosticării depresiei la persoanele vârstnice, s-au evidențiat dificultãtile de evaluare a depresiei la vârstnici, ce includ: tendinta de a nega sentimentele de depresie, predominanța acuzelor somatoforme și coexistența a tulburãrilor cognitive (Burns et al., 1999). De asemenea, majoritatea studiilor din acest domeniu confirmă faptul că, aproximativ o treime dintre persoanele vârstnice care prezintă semnificaiv mai multe simptome depresive, nu admit dispozitia depresivă, ci invocă frecvent simptome somatice, sentimente de gol interior, singurătate sau tulburãri de memorie (Copeland si Wilson, 1989).

Din punct de vedere al particularităților clinice în cazul depresiei la persoanele vârstnice, în studiul realizat de Grecu Gheorghe și colaboratorii (2001) s-a descoperit că persoanele de peste 65 de ani se află într-o etapă a vieții caracterizată prin pierderi din ce în ce mai semnificative, cu un impact crescut asupra trăirilor emoțional-afective și relaționale. Din acest motiv, prevalența depresiei în rândul persoanelor vârstnice este foarte ridicată (15-25% dintre vârstnicii instituționalizați; 5% dintre vârstnicii aflați în spitale de asistență primară și 3% dintre cei care locuiesc în comunitate, cu familia). De asemenea, s-a constatat că factorii de risc depresogen sunt aproximativ similari cu cei care afectează adulții, însă efectele acestora sunt mai intense și vin pe fondul unei comorbidități medicale (care limitează activitățile cotidiene); acest lucru fiind o trăsătură particulară a depresiei persoanelor vârstnice.

„Complianța slabă a depresivilor vârstnici, augmentată atât de lipsa suportului familial și de alți factori psihosociali (doliu, pensionare sau izolare socială și altele), cât și de suferințele organice, alcool și/sau drog dependentă, precum și efectele indezirabile ale medicației, constituie destul de frecvent obstacole în procesul unei terapii adecvate”. Prin urmare, administrarea tratamentului medicamentos antidepresiv, în doze adecvate pe o perioadă suficientă de timp, oferă cea mai bună șansă pentru vindecare, susțin autorii. De asemenea, menținerea terapiei administrate în aceeași doză asigură prevenirea recăderilor. Alături de antidepresive, un rol important în terapia vârstnicilor depresivi îl au: terapia electroconvulsivantă, terapia psiho-socială, psihoterapia cognitivă și comportamentală, precum și suportul social și mentinerea în comunitate.

Din punct de vedere al comorbidităţilor somatice în cazul persoanelor vârstnice, în studiul elaborat de Ramona I. Herişanu s-au constatat următoarele: dintr-un numră de 513 persoane vârstnice, 466 (91,02%) au primit diagnosticul de depresie în momentul evaluării, iar 46 de pacienţi (8,98%) se aflau la primul episod depresiv. De asemenea, s-a constat că la femei (n=36; 78,26%) debutul depresiei a avut loc înaintea instalării bolii somatice, comparativ cu bărbaţii (n=10; 21,73%). În cazul pacienţilor cu depresie survenită ulterior bolii somatice, vârsta de debut a fost de 69,48 +/- 7,09; iar cele mai multe episoade depresive au apărut la persoanele cu 6 comorbidităţi asociate, diferenţele nefiind semnificative statistic între grupuri.

Acest studiu s-a derulat pe o perioadă de 2 ani, iar pacienţii au fost selectaţi dintre cei care s-au prezentat la medicul psihiatru cu un episod depresiv major. Criterii de selecţie: vârsta ˃ 65 ani; diagnostic de depresie majoră; prezenţa comorbidităţilor medicale.

Concluziile extrase în urma prelucrării statistice a rezultatelor obţinute au fost sintetezate astfel: “depresia la persoanele în vârstă s-a asociat cu o incidenţă crescută a comorbidităţilor medicale, a fost mai frecventă la femei, iar durata de timp scurs între debutul bolii somatice şi apariţia depresiei a fost dependentă de numărul comorbidităţilor asociate şi prezenţa bolilor cardiovasculare.

Referinţe bibliografice

  1. Maria LADEA. (2001). Importanta diagnosticãrii depresiei la vârstnici. Rolul scalelor de evaluare. Revista Română de Psihiatrie.
  2. Gheorghe GRECU. (2001). Marieta GRECU-GABOR*, Serim S. GHENGIOMER, Particularitati clinice in depresia varstnicului. Revista Română de Psihiatrie.

Dovezi științifice privind eficacitatea Terapiei Cognitiv-Comportamentale.

Istoric

Plecând de la experimentul lui Watson și Rayner (1920), ”The Little Albert Experiment”, Jones l-a adaptat (1924), aplicând recomandările lui Watson privind tratamentul. S-a constatat că doar două metode ale tratamentului erau în mod constant eficiente: a) asocierea stimulului care provoca frică cu un stimul alternativ plăcut (spre exemplu, mâncatul) și b) expunerea copilului la stimulul care îi provoca frică în prezența altor copii cărora nu le era fică de acel obiect. Se poate observa că această metodă este foarte similară cu cea adoptată de Joseph Wolpe la începutul anilor 1950 (desensibilizarea sistematică) și Albert Bandura (teoria învățării sociale).

Wolpe afirmă că sunt trei răspunsuri principale care acționează ca inhibitori reciproci: răspunsurile sexuale, răspunsurile asertive și relaxarea musculară progresivă. Metoda lui Wolpe constă în învățarea pacientului tehnici de relaxare (prima etapă), ulterior fiind încurajat să realizeze o ierarhizare a situațiilor anxiogene, începând cu cea mai intensă. Pe parcursul ierarhizării, pacientul își păstrează starea de relaxare în vederea inhibării răspunsului anxiogen. Inițial, Wolpe a folosit expunerea în vivo (în mediu, în viața reală), schimbând ulterior cu expunerea în vitro (în imaginație), având un mai mare control asupra variabilelor din mediu. Această metodă a devenit, ulterior, cunoscută ca „desensibilzare sistematică” fiind detaliată în cartea sa, ”Psychotherapy by reciprocal inhibition”(1958).

La începutul anilor 1960, terapiile comportamentale și-au extins aplicabilitatea unei game variate de probleme, pe lângă reducerea anxietății. Această expansiune are la bază studii de tipul single-case designs.

În anii 1970, terapia comportamentală a fost recunoscută ca abordare psihoterapeutică, fiind validată experimental și devenind tratamentul multiplelor tulburări ca: fobii (unde se folosește expunerea), obsesii, disfuncții sexuale și ca strategie de stabilire a obiectivelor în cazul adicțiilor.

Din punct de vedere al integrăriiteoriilor cognitive în abordarea comportamentală, cercetările realizate de Bandura asupra învățării sociale au avut un aport considerabil, acesta dezvoltând un model al auto-reglării, numit auto-eficacitate, bazat pe ideea conform căreia toate schimbările noastre comportamentale sunt mediat de percepția noastră privind abilitatea subiectivă de a realiza un nume comportament. De asemenea, o altă influență importantă este dată de conceptul de auto-control, ce are la bază un model din trei componente: auto-observarea, auto-evaluarea (stabilirea standardelor) și auto-recompensarea. Cercetările ce au avut la bază acest model au făcut posibilă explicarea constructelor cognitive ce stau la baza atribuirii și auto-instruirii.

Ulterior, Beck (1970, 1976) a descris un model al terapiei cognitive mult mai complex, similar cu cu abordarea lui Ellis (1962), terapia rațional emotivă.

Inițial, modelul descris de Beck (1976) a fost utilizat în tratarea depresiei, acesta descoperind existența anumitor gânduril negative, predominante în cadrul acestei tulburări, care nu erau doar niște simptome, avînd un rol central în menținerea depresiei.

Beck a presupus că aceste gânduri negative sunt derivate din atitudini (asumpții), care sunt învățate încă din copilărie și menținute ulterior, pe parcurusl anilor. Spre exemplu, gândul „pentru a fi acceptată de ceilalți, trebuie să am succes” este mai degrabă un gând care motivează persoana să manifeste comportamente active și pozitive.

Totodată, acest gând crează o vulnerabilitate la anumite situații sau evenimente, ca de exemplu, picarea la un examen. Această situație este interpretată ca o pierdere majoră și determină apariția gândurilor automate negative, ca „nu sunt bună” sau „sunt un eșec” (generează o dispoziție proastă și cresc probabilitatea ca, în timp, aceste gânduri negative să se producă automat, menținându-se depresia).

De asemenea, Beck a descoperit că în depresie există un set de distorsiuni cognitive care influențează funcționalitatea persoanei respective, manifestându-se ca o triadă cognitivă (gânduri negative despre sine, experiențe curente și viitoare):

Principiile generale alte Terapiei Cognitiv-Comportamentale

 

În abordarea cognitiv-comportamentală un accent deosebit se pune pe exprimarea conceptelor în termeni operaționali și validarea empirică a tratamentului, folosindu-se atât experimente de grup, cât și single-case designs în scop de cercetare și în practica clinică curentă. Cea mai mare parte din terapie este centrată pe prezent (aici și acum), iar scopul central al acestui tip de terapie este ajutarea pacienților să producă în viața lor schimbările pe care și le doresc. Totodată, terapie se focusează pe învățarea oamenilor strategii de adaptare și rezolvare de probleme, iar producerea schimbărilor trebuie să se realizeze și în afara mediului clinic controlat (generalizarea abilităților).

Toate principiile și metoda de lucru îi este explicată pacientului, iar relația dintre terapeut și pacient este una colaborativă, unde se stabilesc de comun acord modul de abordare al dificultăților identificate. Acest tip de terapie este limitată în timp și are obiective stabilite de comun acord și clar definite.

Studii privind eficacitatea Terapiei Cognitiv-Comportamentale

Intervențile cognitiv-comportamentale pot fi aplicate într-o gamă largă de afecțiuni psihiatrice:

  • Psihoză:

În studiul realizat de Anthony P. Morrison privind încurajarea persoanelor cu psihoză în alegerea terapiei cognitive ca alternativă la medicația antipsihotică (”Should people with psychosis be supported in choosing cognitive therapy as an alternative to antipsychotic medication: A commentary on current evidence”, Anexa 1) s-a constatată că, deși există puține cercetări care să confirme această ipoteză, majoritatea studiilor recomandă combinarea terapiei cognitiv-comportamentale cu medicația psihotropă. Cu toate acestea, în cazul pacienților care refuză medicația, s-au obținut rezultate semnificativ statistice care să ateste faptul că terapia cognitiv-comportamentală are un efect terapeutic ridicat, în unele cazuri obținându-se un efect similar cu al medicației.

Un alt studiu în acest domeniu este meta-analiza realizată de Cassie M. Hazell, Mark Hayward, Kate Cavanagh și Clara Strauss (2016) privind efectele terapiei cognitiv-comportamentale de intensitate scăzută pentru pacienții cu psihoză. Astfel, după un număr de 16 ședințe de terapie cognitiv-comportamentală pentru psihoză, se observă existența unor modificări în cadrul simptomatologiei pacientului, însă efectul este relativ redus. Diferențele semnificativ statistic se înregistrează pe reducerea simptomelor de depresie asociate psihozei; în schimb, la nivelul anxietății se observă modificări ușoare, nesemnificative statistic.

  • Anxietate

Într-un studiu realizat de Mansson K.N.T. et. al în 2016 privind neuroplasticitatea ca răspuns la terapia cognitiv-comportamentală pentru anxietatea socială rezultatele au evidențiat o scădere a hiper-responsivității în zona amigdaliană (post intervenție cognitiv-comportamentală), corelată cu scăderea simptomelor de anxietate socială. Acest lucru este mediat de scăderea volumului de materie cenușie locală. Producerea neuroplasticității structurale în amigdală este un obiectiv important în tratamentele psihosociale ale anxietății prin terapia cognitiv-comportamentală, sau a altor rulburări de anxietate și/sau depresie.

De asemenea, activarea cortexului dorsal prefrontal (PFDC) determină o scădere a activității în zona amigdalei, fapt ce sugerează că procesele cognitive conștiente au rol în reglarea emoțională (Hofmann, Asmundson, Beck, 2013; Clark, Beck, 2010).

În concluzie, eficacitatea terapiilor cognitiv-comportamentale în cadrul psihopatologiei este demonstrată, inclusiv prin studii din cadrul neuroștiințelor. De asemenea, activitatea cortexului prefrontal și inhibarea amigdalei este principalul proces neuro-funcțional care apare în cadrul intervențiilor cognitiv-comportamentale; iar modificarea schemelor disfuncționale de gândire și creșterea gradului de flexibilitate psihologică generează fenomene epigenetice și neuroplastice, care duc la remedierea sau ameliorarea tulburării și la starea de bine a pacientului.

  • Depresie

În studiul realizat de David C. Mohr, et. al (2001) s-au comparat rezultatele obținute, pe o durată de tratament de 16 săptămâni, a trei tipuri de terapii: terapie cognitiv-comportamentală individuală, terapie suportivă de grup și tratamentul medicamentos cu antidepresivul sertraline în cazul a 63 de pacienți cu scleroză multiplă, în vederea determinării celei mai eficiente forme de tratament. Rezultatele au indicat reducerea semnificativă a simptomelor depresive în cazul tuturor terapiilor, însă terapia cognitiv-comportamentală individuală și tratamentul sertraline au demonstrat o eficacitate mai cresuctă în reducerea depresiei, comparativ cu terapia suportivă de grup (pentru evaluare, s-a utilizat Beck Depression Inventory (BDI, Beck, et. all, 1961)). În concluzie, aceste descoperiri indică fapul că terapia cognitiv-comportamentală individuală sau tratamentul cu sertraline sunt mai eficiente în tratarea depresiei la pacienții cu scleroză multiplă, comparativ cu terapia suportivă de grup.

Într-un alt studiu, s-a evaluat dacă intervențiile mindfulness și terapia cognitiv comportamentală în cazul răspunsului la stresul cronic, durere și depresie reduc durerea și cresc calitatea vieții în cazul pacienților adulți cu artrită reumatoidă (RA). În cadrul acestui studiu, au participat 144 de persoane, distribuite aleator la unul din cele trei tratamente: terapie cognitiv-comportamentală pentru reducerea durerii (P), meditație mindfulness și terapie prin reglare emoțională (M) sau grupul educațional (E; grupul de control). Măsurarea efectelor s-a realizat prin analiza jurnalelor pacienților și prin evaluări în laborator. S-a constatat că participanții care au beneficiat de terapie cognitiv-comportamentală pentru reducerea durerii (P) au raportat o reducere a durerii și, de asemenea, grupurile care au beneficiat de P și M au arătat o îmbunătățire a eficacității strategiilor de coping adoptate, comparativ cu persoanele din grupul E, grupul de control (efect placebo). Valorile obținute la tratament au variat în funcție de istoricul de depresie al participanților. Pacienții cu artrită reumatoidă și depresie majoră recurentă au avut mai multe beneficii în urma beneficierii de terapia prin reglare emoțională (M), acest lucru indicând că terapia prin reglare emoțională a fost cea mai benefică pentru pacienții cu simptomatologia depresiei cronice.

Un alt studiu realizat de Garnefski N., et. all (2013) cu pacienți cu boli reumatice incluși în programe de terapie cognitiv-comportamentală a relevat o reducere semnificativă a simptomelor de depresie și anxietate și o îmbunătățire a strategiilor de coping, acest efect menținându-se și în urma evaluării de followup, după o perioadă de două luni de la finalizarea intervenției.

În concluzie, pacienţii diagnosticati cu boli autoimune simt furie, negare, tocmeală, depresie şi ulterior acceptare. Kubler-Ross a identificat acest ciclu de emoţii ca răspuns la modul în care o persoană face faţă unei pierderi sau schimbări importante din viaţă. Este important ca pacienții să învețe cum să își gestioneze acestă „furtună emoţională”, stabilind un control asupra activităţilor sale, folosing tehnici de relaxare și minimalizând, pe cât posibil, durerea.

Resurse bibliografice

  1. Clark M. David, Hawton Keith, Kirk Joan, Salkovskis M. Paul (1989). Cognitive Behaviour Therapy for Psychiatric Problems. A Practical Guide. Oxford University Press.
  2. David C. Mohr, et. all (2001). ”Comparative outcomes for individual cognitive-behavior therapy, supportive-expressive group psychoterapy and Sertraline for the treatment of depression in multiple sclerosis”. Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 69, No. 6, 942-949.
  3. Davis C. Mary, Reich W. John, Zautra J. Alex, et. all (2008). ”Comparison of Cognitive Behavioral and Mindfulness Meditation Interventions on Adaptation to Rheumatoid Artritis for Patients With and Without History of Recurrent Depression”. Journal of Consulting and Clinical Psychology, Vol. 76, No. 3, 408-421.
  4. Garnefski N., et all (2013). ”Effect of a Cognitive Behavioral Self-Help Intervention on Depression, Anxiey and Coping Self-Efficacy in People With Rheumatic Disease”. Arthritis Care & Research. Vol. 65, No. 7, 1077-1084.
  5. Mansson K.N.T., et. al (2016). ”Neuroplasticity in response to cognitive behavior therapy for social anxiety disorder”. Transl Psychiatry. 6:e727
  6. Morrison P. Anthony (2018). ”Should people with psychosis be supported in choosing cognitive therapy as an alternative to antipsychotic medication: A commentary on current evidence”. Schizophrenia Research.

Studiul privind evaluarea simptomelor somatice în tulburarea depresivă majoră (Alina Beldie, Elena Călinescu, 2009) a cuprins 100 de pacienţi diagnosticaţi cu tulburare depresivă majoră, conform criteriilor din DSM-IV tradus, fără afecţiuni somatice la momentul evaluării. Simptomele somatice au fost evaluate cu „Inventarul Simptomelor Somatice” (SSI), iar severitatea depresiei a fost evaluată cu „Scala de Depresie Hamilton” (HAM-D). Rezultatele obţinute au relevat faptul că majoritatea participanţilor au raportat simptome somatice ca: „oboseală”, „slăbiciune”, „epuizare cea mai mare parte din timp” (63% din aceştia au raportat un nivel crescut de severitate). De asemenea, s-au raportat  şi simptome ca: „sentimentul de a nu fi în cea mai bună formă fizică, le fel de bună ca majoritatea prietenilor”, într-un procentaj mai scăzut; iar cefaleea a fost cel mai comun simptom algic.

Autorii au relatat: „coeficientului Pearson indică o corelaţie puternică între scorurile SSI şi HAM-D (r=0.660), dar şi între anumiţi itemi ai SSI şi HAM-D cum ar fi: „oboseală, slăbiciune, epuizare” (r=0.64), „sentimentul de a nu fi într-o formă fizică la fel de bună ca majoritatea prietenilor” (r=0.52), „headaches” (r=0.50)”.

În concluzie, rezultatele prezentului studiu demonstrează o asociere semnificativă statistic între acuzele somatice şi tulburarea depreresivă majoră. Din acest motiv, evaluarea simptomatologiei somatice poate fi utila în diagnosticarea si estimarea severitatii tulburării depresive majore, precum şi în dezvoltarea de strategii terapeutice.

Un alt studiu, realizat de Daniela G. Glăvan și colaboratorii (2017), privind comorbiditățile somatice în depresia unipolară a conținut 5054 pacienți diagnosticați cu tulburare depresivă, internați pe o perioadă de cinci ani în Spitalul de Neuropsihiatrie din Craiova, care prezentau o frecvență relativ crescută de boli cardiovasculare și hiperglicemie (în cazul pacienților de sex feminin). S-a constatat că evaluția tulburării mentale a fost influențată semnificativ de frecvența crescută a comorbidităților somatice, cât și de o perioadă mai lungă de internare. Aceste rezultate subliniază importanța abordării multidisciplinare a comorbidităților asociate în vederea îmbunătățirii rezultatelor tratamentului medicamentos  și, de asemenea, pentru a favoriza o bună recuperare în urma episoadelor depresive.

De asemenea, studiul replicat de Alexandra I. Mihăilescu și colaboratorii în anul 2016, după cel realizat în anul 1970 privind depresia în rândul adulților tineri cu boli somatice cronice, a relevat faptul că prevalenața depresiei în rândul persoanelor cu boli somatice cronice este de trei ori mai mare, comparativ cu eșantionul fără boli somatice. Scopul acestui studiu a fost de a analiza riscul de instalare a simptomelor depresive în rândul pacienților cu boli somatice cronice, având maxim 30 de ani.

Metoda folosită a fost cea din studiul inițial (din 1970); iar datele au fost analizate prin intermediul statisticilor descriptive, chi-square și regresie logistică.

Rezultatele acestui studiu au indicat că un număr de 1409 de pacienți (12.7%; N=11211), cu vârste de aproximativ 30 de ani, avea diagnostic de depresie. Dintre aceștia, 860 aveau comorbid hipertensiune (7.7.%) și 109 diabet (1%). Aceste date sugerează existența riscului crescut de apariție al simptomelor depresive în cazul acestor pacienți și, de asemenea, în cazul pacienților cu boli somatice „pure”, factorii de risc predispozanți apariției depresiei erau statutul socio-economic și diabetul (corelații obținute prin regresie logistică).

Autorii concluzionează că persoanele cu vârsta de maxim 30 de ani, având boli somatice cronice (ca hipertensiune și/sau diabet) sunt mai predispuse de a avea depresie și recomandă realizarea unui screening „agresiv” și prescrierea tratamentelor antidepresive.

 

Referinţe bibliografice

  1. Andreescu, C. et. all. (2007). Comorbid Anxiety Delays Treatment Response and Increases Relapse in Late-Life Depression: A Controlled Study. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 4.
  2. Beldie Alina,  Calinescu Elena. (2009). Evaluarea simptomelor somatice in tulburarea depresiva majora. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 2-3.
  3. Glăvan, G., Daniela, et. all. (2017). Somatic comorbidities in unipolar depression. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 3.
  4. Mihăilescu, I., Alexandra et. all. (2016). Depression in young adults with chronic somatic illness – an analysis of 1970 British cohort study. Revista Română de Psihiatrie. Nr. 2.