Metaforic vorbind, situațiile descrise de client în prima ședință sunt ca frunzele uscate ale unui copac. Pentru a ajuta copacul să prindă din nou viață, este necesar să ajungem la rădăcini. La fel se întâmplă și în terapie.

Odată descoperită problema centrală (rădăcinile copacului), prin discuții ghidate, se stabilește cea mai bună abordare – planul de acțiune necesar intervenției terapeutice.

Bineînțeles, vom avea nevoie de o evaluare obiectivă a situației, prin teste psihologice specializate.

 

Exemplu ședință fictivă

Să vă povestesc de Rareș.

În prima ședință mi-a vorbit despre job, activitățile din timpul liber, planurile de viitor și stările negative pe care le simțea în ultima vreme.

I-am prezentat modelul ABC-cognitiv.

Am identificat împreună care erau gândurile automate care îi întrețineau emoțiile negative și am concluzionat că, pentru a „radiografia” situațiile, gândurile și emoțiile, cel mai bine este să le noteze într-un jurnal (tema de casă).
În a doua ședință, am discutat despre noile situații apărute în viața sa, despre notițele din jurnal și rezultatele obținute în urma completării celor două chestionare.

Discutând despre gândurile sale și despre situațiile care au generat acele gânduri, am identificat că, de fapt, problema principală nu era jobul foarte stresant sau „șefii idioți”, ci nevoia clientului de a face lucrurile perfect, la timp, de a soluționa orice problemă întâmpinată, de a-i mulțumi pe superiorii săi ierarhici și sentimentul de vină pentru că „nu reușesc să dau tot ce e mai bun”, iar „dacă nu reușesc să rezolv această problemă, înseamnă că sunt un ratat”.

Important de menționat este că toate aceste gânduri vin pe o structură de personalitate evitantă și perfecționistă.

P.S.: Tu știi ce tip de personalitate ai?

Ce-am făcut în continuare? Am luat acest gând, „sunt un ratat” și l-am privit ca pe o ipoteză pe care o testăm prin aducerea dovezilor pro și contra care să o susțină, respectiv să o infirme.

Rezultatul?

Rareș: „… dacă nu reușesc să rezolv o problemă, înseamnă că nu am ajuns încă la rezultatul pe care mi-l doresc sau că este o problemă care nu se poate soluționa de azi pe mâine și nu că sunt un ratat.”

Exemplul de mai sus este un rezumat scurt, intervenția fiind, de fapt, mult mai detaliată.

Atât pentru azi. Ședința a 3-a am să o povestesc în articolul meu de săptămâna viitoare!

Aici poți vedea cum decurge “Prima ședință la Psiholog”

Sau poți face Testul Depresiei aici

Mulți oameni se tem să meargă la psiholog. De ce?

  1. Pentru că e scump.
  2. Pentru că va trebui să îi povestesc lucruri despre mine.
  3. Pentru că nu îi pot ascunde ceva.
  4. Pentru că mă va judeca.
  5. Pentru că nu sunt nebun(ă).

… și lista poate continua.

De regulă, prima ședință la psiholog arată așa:

Pasul 1. Psihologul încearcă să afle cât mai multe despre situația sau dificultățile clientului (da, dacă mergi la psiholog te vei numi „client”, nu „nebun” ).

Pasul 2. Psihologul, împreună cu clientul, realizează o listă cu problemele clientului.

Pasul 3. După ce s-au identificat principalele probleme, psihologul împreună cu clientul realizează o listă de obiective (pe termen scurt, mediu și lung).

Pasul 4. Psihologul oferă suficiente informații despre problema clientului, astfel încât și acesta să înțeleagă cu ce se confruntă și de ce.

Pasul 5. Psihologul îi explică clientului modelul de intervenție (în cazul meu, modelul cognitiv-comportamental).

Pasul 6. Se negociază „tema de casă” (da, unii psihologi dau și „teme” (sau activități) care au rolul de a te ajuta pe tine, clientul, să generalizezi abilitățile pe care le exersezi în cabinet, sub îndrumarea psihologului).

Pasul 7. Feedback.

Bineînțeles, de multe ori cele 50 de minute nu sunt suficiente pentru a atinge toți pașii, motiv pentru care unii dintre aceștia pot ajunge în ședința 2; iar din ședința 3-4 se va începe intervenția propriu-zisă (adică vei începe să lucrezi pentru a-ți atinge obiectivele stabilite de la pasul 3).

Durata intervenției variază de la 6-8 ședințe până la +20 de ședințe. Acest interval variază în funcție de:

  • Motivația ta (cât de mult îți dorești schimbarea);
  • Implicarea ta (cât de mult ești dispus(ă) să investești, din punct de vedere comportamental, pentru a se produce schimbarea);
  • Încrederea pe care o ai în psihologul tău.

Pe scurt, prima ședință la psiholog este un proces de explorare, în care amândoi, atât tu cât și psihologul tău, descoperiți cauza problemelor prezente, ce le menține și stabiliți „planul de acțiune” în funcție de obiectivele pe termen scurt și lung stabilite de comun acord.

Pentru că este “scump”, alegem să trăim întreaga viață frustrați, depresivi, anxioși etc și totuși vindecarea poate fi mai ieftină “ca un drum până la mare”.

 

În 2011, S.R. Knowles și colaboratorii (2011) studiază relațiile dintre modul de manifestare al bolii, percepția pacienților asupra bolii, strategiile de coping și morbiditățile psihologice în cazul pacienților cu boală Crohn (CD). La baza acestui studiu stă ipoeza conform căreia adaptarea, din punct de vedere psihologic, la boală este influențată de: severitatea bolii, percepția subiectivă asupra bolii și strategiile de coping adoptate. De astea, starea de bine a pacientului poate influența tipul de suport psihologic de care are nevoie. Prin urmare, scopul acestui studiu este de a caracteriza factorii psihologici care pot influența starea de bine a pacienților diagnosticați cu CD.

În cadrul acestui studiu au fost implicați 96 de pacienți cu CD (34 bărbați, 62 femei; media vârstei, 38 de ani). Severitatea simptomelor bolii a fost evaluată cu Crohn’s Disease Activity Index (CDAI), strategiile de coping au fost evaluate cu Carver Brief COPE Scale, percepția pacienților asupra bolii a fost evaluată cu Brief Illness Perception Questionnaire (BIPQ), iar anxietatea și depresia au fost  măsurate cu Hospital Anxiety and Depression Scale (HADS).

Rezultatele obținute au indicat, prin combinarea scorurilor rezultate în urma aplicării chestionarelor, că evoluția bolii este influențată de percepția pacienților asupra bolii; iar percepția pacienților asupra bolii are o influență semnificativă asupra simtomelor anxios-depresive. De asemenea, utilizarea anumitor strategii de coping a fost corelată semnifictiv cu prezența simptomatologiei anxioase și depresive.

În concluzie, s-a constatat existența unor corelații semnificative statistic între evoluția bolii, percepția pacienților asupra bolii, strategiile de coping, depresia și anxietatea. Autorii susțin că aceste rezultate pot furniza o direcție pentru programele de suport psihologic adresate pacienților cu boală Crohn.

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae, sinteză din lucrarea de disertație „Studiu privind stabilirea unui profil de personalitate şi a factorilor de mediu care duc la îmbunătățirea stării de sănătate a pacienţilor cu afecțiuni autoimune” (2019), nepublicată.

 

Referințe bibliografice:

Knowles, S. R., et. all. (2011). Preliminary examination of the relations between disease activity, illness perceptions, coping strategies and psychological morbidity in Crohn’s Disease guided by the common sense model of illness. Inflamatory Bowel Disease. Vol. 17, nr. 12, pg. 2551-2557.

În 2010, T. Piche și colaboratorii au studiat impactul finționalității intestinale (”functional bowel symptoms”) asupra calității vieții și a stării de oboseală din boala Crohn și sindromul de colon iritabil. Scopul acestui studiu a fost de a evalua prevalența simptomelor sindromului de colon iritabil (IBS) în cazul bolii Crohn (CD) și să se compare impactul simptomatologiei IBS asupra calității vieții (Qol) și a stării de oboseală în cazul celor două boli.
În cadrul prezentului studiu au fost implicați 92 de pacienți cu CD, dintre care: 40 de pacienți cu IBS și 20 de participanți sănătoși, cu vârste similare. Simptomele IBS au fost evaluate utilizându-se criteriile de diagnostic din Rome III; severitatea simptomelor IBS, calitatea vieții, oboseala, depresia și anxietatea au fost evaluate prin chestionarele: Francis Score, Likert Scales, Fatigue Impact Scale, varianta scurtă a Beck and Hospital Anxiety and Depression Scale.

Rezultatele obținute au indicat că simptomele de colon iritabil erau prezente în la 42 de subiecți diagnosticți cu CD din 92 (45,6%). De asemenea, în cazul pacienților care au raportat prezența simptomelor IBS, s-a constatat o deteriorare semnificativă a calității vieții și au obținut scoruri ridicate la oboseală și depresie, însă rezultatele obținute la anxietate au rămas constante. Comparativ, s-a constat că pacienții cu simptome IBS au raportat că acestea sunt mult mai severe și o deterioare semnificativă a calității vieții, comparativ cu pacienții cu CD; însă s-au obținut rezultate similare la oboseală, depresie și anxietate. Astfel, în cazul pacienților cu CD, oboseala a fost corelată cu prezența simptomelor IBS.

Autorii au concluzionat că prevalența simptomelor de colon iritabil (IBS) este mai ridicată în cazul pacienților cu boală Crohn (CD); iar prezența acestor simptome este asociată cu un nivel ridicat de tulburări depresive și/sau oboseală cronică. Însă este necesară o cercetare mai amănunțită pentru a determina care sunt mecanismele care conduc la apariția simptomelor de IBS în cazul bolii Crohn (CD).

Într-un alt studiul privind impactul psihologic și emoțional în cazul bolii de reflux gastroesofagian, autorii (T. Kamolz și V. Velanovich, 2002) sisțin că există o legătură între aspectele de natură psihologică și cele de natură fiziologică în cazul bolilor esofagiene și altor boli gastrointestinale. Studiul realizat de acești autori este un review al literaturii de spepcialitate privind rolul factorilor psihologici și emoționali care influențează simptomatologia tulburării de reflux gastroesofagian (GERD), cât și tratamentul.

Rezultatele acestui studiu au indicat existența unei interacțiuni complexe între GERD, simptomele percepute de pacient și statusul psihoemoțional. Deși există evidențe care să ateste exsitența unor efecte negative datorate de stres la nivel esofagian și la nivelul funcționării stomacului, acestea nu confirmă că proteinele generate în situații de stres sunt răspunzătoare de refluxul acid patologic (”pathological acid reflux”). De asemenea, în cazul pacienților care nu au probleme de natură psihologică și/sau emoționale, GERD poate cauza simtome anxioase și depresive care pot influența tratamentul. Pe de altă parte, în cazul pacienților care au o tulburare psihoemoțională (cele mai comune sunt tulburările anxioase și cele depresive) sau simdromul de durere cronică, pot să nu aibă un răspuns favorabi la tratamentul pentru GERD. În cazul acestor pacienți, este recomandată o abordare multidimensională care să cuprindă un tratament cu antidepresive și o evaluare și tramanet reumatologic.

Un alt studiu realizat pe pacienții cu boală Crohn a avut ca temă impactul tulburării depresive majore, pe termen lung și pe termen scurt, în cazul pacienților cu boală Crohn (CD), aflați în tratament cu infliximab. În cadrul acestui studiu au participat 100 de pacienți diagnosticați cu CD și tulburare depresivă majoră (s-a utilizat chestionarul Patient Health Questionaire), aflați în tratament de patru săptămâni cu infliximab. Rezultatele au indicat o rată de remisie a bolii de 60%. Prelucrarea statistică cu regresia multivariată Cox a confirmat faptul că tulburarea depresivă majoră comorbidă reprezintă un factor determinant al evoluției bolii, atât în faza de baseline, cât și la reevaluare.

Autorii au concluzionat că tulburarea depresivă majoră reprezintă un factor de risc ce conduce la eșecul tratamentului medicamentos și activează remisiile bolii. Evaluarea și managementul tulburării depresive majore în cazul pacienților diagnosticați cu boală Crohn ar trebui să fie inclus în abordarea clinică.

Tot din punct de vedere al studiului trăsărutilor accentuate de anxietate și depresie în rândul pacienților diagnosticați cu boli gastrointestinale este cercetarea realizată de G. Addolorato și colaboratorii (2008) pe un eșantion de 1641 de pacienți. Obiectivele acestui studiu au fost de a evalua starea și trăsătura accentuată de anxietate și depresie curentă pe o perioadă de 8 ani (din 1997 până în 2005). Anxietatea a fost evaluată cu inventarul State and Trait Anxiety Inventory, iar depresia a fost evaluată cu scala Zung self-rating depression scale. Rezultatele obținute au indicat un număr de 1379 de pacienți (84,1%) ce prezentau anxietate ca stare; 1098 (67%) prezentau trăsături anxioase și 442 (27%) prezentau o dispoziție depresivă. Numărul de boli gastrointestinale a fost corelat cu anxietatea (atât ca stare, cât și ca trăsătură). De asemenea, s-a constatat că femeile au obținut scoruri mai ridicate atât la anxietate, cât și la depresie, comparativ cu bărbații. Totodată, s-a observat existența unei legături între starea anxioasă și alergiile la diverse alimente (p ˂ 0.001), existența unor bacterii intestinale (p = 0.03), infecții cu Helicobacter pylori (Hp, p = 0.01) și colită ulcerativă în faza activă (p = 0.03). Pe de altă parte, s-au observat existența unor relații între anxietatea ca trăsătură și sindromul de colon iritabil (p ˂ 0.001), alergii la diverse alimente (p = 0.001) și existența unor bacterii intestinale (p = 0.001).

Depresia a fost corelată cu sindromul de colon iritabil (p ˂ 0.001) și boală coleiacă (p = 0.01).

Autorii au concluzionat că majoritatea pacienții care se duc la medic din cauza unor probleme gastrointestinale au asociate și tulburări afective; din acest motiv, cazuistica acestor pacienți se recomandă a fi abordată dintr-o perspectivă pluridisciplinară (o echipă de specialiști care să conțină: medici gastroenterologi, psihologi și/sau psihiatrii).

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae, sinteză din lucrarea de disertație „Studiu privind stabilirea unui profil de personalitate şi a factorilor de mediu care duc la îmbunătățirea stării de sănătate a pacienţilor cu afecțiuni autoimune” (2019), nepublicată.

 

Referințe bibliografice:

  1. Addolorato, G., et. all. (2008). State and trait anxiety and depression in patients affected by gastrointestinal diseases: psychometric evaluation of 1641 patients referrd to an internal medicine outpatient setting. International Journal of Clinical Practice. Nr. 62, pg. 1063-1069.
  2. De Palma, Gida, et. all. (2014). The microbiota-gut-brain axis in gastrointestinal disorders: stressed bugs, stressed brain or both? J Physiol. Nr. 14, pg. 2989-2997.
  3. Kamloz, T., Velanovich, V. (2002). Psychological and emotional aspects of gastroesophageal reflux disease. Diseases of the Esophagus. Nr. 15, pg. 199-203.
  4. Knowles, S. R., et. all. (2011). Preliminary examination of the relations between disease activity, illness perceptions, coping strategies and psychological morbidity in Crohn’s Disease guided by the common sense model of illness. Inflamatory Bowel Disease. Vol. 17, nr. 12, pg. 2551-2557.
  5. Persoons, P., et. all. (2005). The impact of major depressive disorder on the short- and long-term outcome of Crohn’s disease treatment with infliximab. Blackwell Publishing Ltd. Aliment Pharmacol Ther. Nr. 22, pg. 101-110.
  6. Piche, T., et. all (2010). Impact of functional bowel symptoms on quality of life and fatigue in quiescent Crohn disease and irritable bowel syndrom. Neurogastroenterol Motil. Nr. 22.
  7. Sahoo, Swapnajeet, Padhy, K., Susanta. (2017). Cross-cultural and psychological issues in irritable bowel syndrome. Journal of Gastroenterology and Hepatology. Nr. 32, pg. 1679-1686.

 

„Personalitatea” poate fi privit ca un concept abstract, al ccăruit caracteristică principală este unicitatea: un stet individual de pattern-uri de gândire, emoții și comportamente, împreună cu procesele psihice (senzațiile, percepțiile, reprezentările, atenția, memoria, gândirea, limbajul și imaginația).

În literatura de specialitate există o multitudine de definiții date personalității, toate având câteva elemente comune. Tudose, F. (2011) a extras câteva noțiuni generale:

  • personalitatea este un concept global, o structură care nu se poate descrie decât prin elementele sale generale;
  • ea are un anumit grad de permanență, o dinamică și o economie proprie;
  • este rezultata dezvoltării potențialităților înnăscute într-un mediu de dezvoltare precizabil din punct de vedere sociocultural;
  • dezvoltarea personalității este secvențială.

Dar personalitatea este doar o componentă defintorie a ființei umane. Omul este un sistem bio-psiho-socio-cultural:

  • Componenta biologică se referă la dezvoltarea omului de la copil-adult, unde vorbim de dezvoltarea fizică a organismului și de satisfacerea nevoilor fiziologice (gândește-te la un bebeluș: cum comunică? Prin plâns. De ce plânge? Pentru că are nevoie de hrană, să fie schimbat sau de afecțiune).
  • Componenta psihologică cuprinde procesele psihice menționate mai sus; gândurile, emoțiile și comportamentele noastre.
  • Componenta socială – imaginează-ți traseul pe care-l parcurge un copil: merge la grădi, începe să se integreze social, apoi merge la școală, liceu, facultate și după ce scăpă de la joc, ajunge la job, job de la care nu știe cum să scăpe mai repede pentru a face ceea ce îi place (componenta culturală).

Toate aceste componente ne influențează felul nostru de a fi și practic personalitatea, împreună cu celelalte elemente genetice și dobândite, este cea care ne dă unicitatea și ne diferențiază de cei din jur.

În lucrările sale, Beck face referire la „schemele cognitive” ca fiind orice principiu de organizare care dă sens experienței de viață a individului.

Young (1990,1999) a avansat următoarea ipoteză a schemelor cognitive, denumindu-le „scheme cognitive dezadaptative timpurii”:

O parte dintre aceste scheme cognitive – în special cele care se dezvoltă că rezultat primar al experiențelor nocive din copilărie – ar putea sta la baza tulburărilor de personalitate, a problemelor de personalitate mai ușoare și a multora dintre tulburările cornice de pe axa I.

Definiția rezvizuită data de Young, Klosko și Weishaar (2015, p.23) a schemelor cognitive dezadaptative timpurii este:

O temă sau un tipar general, generalizat, alcătuit din amintiri, emoții, cogniții și senzații corporale referitor la sine și la relațiile cu ceilalți, dezvoltat în copilărie sau în adolescență, elaborate de-a lungul vieții și disfuncțional într-o măsură semnificativă.

Altfel spus, „schemele cognitive dezadaptative”  sunt pattern-uri de gânduri și reacții emoționale, în urma cărora se manifestă anumite comportamente (cumportamente de autosabotaj), în situații specifice. Aceste tipare cognitive au un debut precoce și sunt prezente de-a lungul vieții. Astfel, acestea sunt repetate și adânc înrădăcinate în mintea umană, devenind niște „reguli” de viață pe care le respectăm inconștient, fără a le contesta și testa valoare de adevăr.

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae, sinteză din lucrarea de disertație „Studiu privind stabilirea unui profil de personalitate şi a factorilor de mediu care duc la îmbunătățirea stării de sănătate a pacienţilor cu afecțiuni autoimune” (2019), nepublicată.

Emoțiile au un rol reglator, activându-se în orice situație și în orice tip de interacțiune. Ele ne influențează statrea de dispoziție și ne determină calitatea vieții.

De asemenea, emoțiile ne ajută să ne mobilizăm spre rezolvarea problemelor importante din viața cotidiană, simțind astfel emoții positive ca bucurie, satisfacție, plăcere, etc.

Totodată, fiind prea intense sau fiind prezente în viața noastră o perioadă de timp mai îndelungată, emoțiile pot genera distres afectiv ducând la manifestări depresive, anxioase și strategii de coping dezadaptative specifice (atunci când reacțiile emoționale nu sunt potrivite contextului, spre exemplu, atunci când furia este la cote maxime și se întâmplă să ne răstim la cei din jur, să stricăm obiecte, etc.).

Pentru a reuși să deținem controlul asupra reacțiilor emoționale, este necesar să dezvoltăm un tip de conștiință emoțională (sau inteligență emoțională, termen introdus de Daniel Goleman în 1995). Acest lucru ne ajută ca în momentele tensionate, să ne dăm un pas în spate și să ne gândim dacă vrem sau nu să ne lăsăm compleșiți de emoția pe care o simțim și să reacționăm conform acesteia sau nu.

Pentru început, să vorbim despre emoțiile de bază:

  1. Tristețea

Tristețea este, în general, activată de pierderea unei persoane dragi, unui obiect important, unei oportunități profesionale, pierderea stării de sănătate, etc. și este una dintre emoțiile cele mai durabile.

  1. Furia

Atunci când viața ne este pusă în pericol, atunci când drepturile sau libertățile noastre sunt încălcate, simțim furie. De asemenea, furia poate să apară și atunci când o persoană dragă ne dezamăgește sau ne trădează așteptările. Important de menționat este că furia naște furie. Ceea ce înseamnă că în situații conflictuale, atunci când interlocutorul manifestă comportamente și reacții specifice furiei, foarte probabil că și noi vom răspunde similar (tonalitatea vocii ridicată, înjurii, etc.) .

  1. Uimirea (surpriza)

Comparativ cu celelalte emoții de bază, uimirea este emoția cu durata cea mai scurtă (câteva secunde), transformându-se rapid într-o altă emoție, pozitivă sau negativă, în funcție de situația care ne-a făcut să fim surprinși/uimiți.

  1. Frica

Fica este emoția care se învață cel mai rapid. Practic, putem să învățăm să ne temem de orice – de la șoricei, șerpi, păianjeni sau alte animale sălbatice, până la situații incerte, imprevizibile din viața noastră. Iar atunci când ne este frică, putem să realizăm orice sau nimic. Aceste reacții sunt generate de amigdală, care ne determină să adoptăm unul din cele trei răspunsuri specifice fricii: acțiune/luptă, fugă sau „înghețarea” corporală (pentru a înțelege mai bine aceste reacții, îți recomand articolul „Stresul posttraumatic. Ce este și cum apare?”)

  1. Dezgustul

Dezgustul apare în momentul în care unul dintre analizatorii noștrii (vizual, auditiv, olfactiv, gustativ și/sau tactil-kinestezic) intră în contact cu un stimul (obiect, miros, gust, senzație, etc.) neplăcută, care ne provoacă repulsie și pe care o considerăm dăunătoare pentru organism (spre exemplu, vederea unor alimente mucegăite, mirosul unor alimente stricate, etc.). Rozin a identificat că stimulii care declanșează cea mai puternică reacție emoțională specifică dezgustului sunt: fecalele, voma, urina și sângele.

  1. Emoțiile plăcute

Paul Ekman (2003) a clasificat emoțiile plăcute astfel:

  1. Mulțumirea – apare, de cele mai multe ori, ca o relaxare a mușchilor faciali.
  2. Exaltarea – este cea mai intensă formă de manifestare a bucuriei și a interesului.
  3. Ușurarea sau eliberarea – ușurarea apare, de pildă, atunci când am trecut un examen foarte dificil sau când am aflat diagnosticul negativ al unei afecțiuni medicale.

În concluzie, fiecare emoție de bază are rolul ei și declanșatori specifici, iar pentru a reuși să deținem controlul asupra reacțiilor noastre emoționale și comportamentale specifice, este necesar să ne dezvoltăm conștiința emoțională.

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae

Depresia poate fi definită ca un complex de emoții, stări și comportamente care reprezintă un răspuns normal la factorii de stres (pierderea unei persoane iubite, eșec școlar sau profesional, boală sau altele). Tristețea este emoția de bază, adaptativă, la pierdere sau la pericolul pierderii (Lazarus)[1].

 

Conform lucrărilor lui Aaron Beck, există patru seturi de simptome,:

  • emoționale – tristețe, melancolie, pierderea satisfacției, a plăcerii unor activități, pierderea afecțiunii pentru ceilalți etc;
  • cognitive – gânduri negative, stimă de sine scăzută, sentiment de eșec, vinovăție, încetinire în gândire sau lipsa concentrării;
  •  motivaționale – pasivitate, pierderea interesului pentru job / școală / activități, încetarea practicării unor hobby-uri, pierderea apetitului etc
  • somatice – dureri de cap, dureri de stomac, stare de greață, senzație de frig persistent, încordare musculară, tulburări de somn, senzația de oboseală cronică.

 

În cazul adulților, depresia se manifestă mai degrabă prin stări de tristețe și melancolie, pierderea plăcerii, încetinirea gândirii, greutate în mișcare etc. În cazul copiilor și adolescenților, manifestările sunt diferite, ceea ce îi poate face pe cei din jur să nu depisteze depresia la vârstele mici și, mai grav, să nu ofere ajutorul corect.

 

Manifestările depresiei[2]:

  1. în cazul sugarilor – lipsa de apetit, lipsa dezvoltării, tulburări de somn, coșmaruri
  2. in cazul copiilor 1-3 ani – anhedonie, iritabilitate, plâns, agitație, mișcări repetitive ale capului, legănat, toleranță scăzută la frustrare etc
  3. prepuberi – mai ales somatizare, iritabilitate, izolare socială, rezultate școlare slabe, agresivitate manifestată, schimbări bruște de dispoziție, dificultate de concentrare[3]. Adeseori, depresia la această vârstă se confundă cu ADHD. De asemenea, apar tulburările de comportament și se asociază stările depresive cu tuburările anxioase. Astfel, un copil poate brusc să nu mai stea singur în cameră, să manifeste frică de întuneric, animale, lucruri noi etc.
  4. adolescenți – plimbări prelungite, fără țintă, uneori fuga de acasă, adicții de jocuri sau de internet, autoaprecieri negative (nu sunt în stare de nimic), stimă de sine scăzută, rezultate școlare slabe, hipersomnie, agresivitate, dificultate de concentrare, tentative de suicid (rată mult mai mare decât la copii), accidente, sarcini nedorite, abuz de substanțe, autovătămare etc. Uneori, depresia la adolescenți poate fi asociată cu tulburări de nutriție.

 

Terapiile de scurtă durată, mai ales cele cognitiv -comportamentale, propun o serie de intervenții care și-au dovedit utilitatea în cazul copiilor și adolescenților:

  • asumarea progresivă a unor sarcini, cu urmărirea efectelor afective ale acestora asupra copilului;
  • programarea unor activități plăcute pentru copil, cu scalarea plăcerii în timpul acestora;
  • creșterea stimei de sine prin notarea și evidențierea activităților de succes, a progreselor etc.

 

[1] Richard S. Lazarus, Emoție și adaptare – O abordare cognitivă a proceselor afective, Editura Trei

[2] Linda Wilmhurst, Psihopatologia copilului. Fundamente, Polirom 2007

[3] Louis Vera, Jaques Leveau, Terapii cognitiv-comportamentale la copii și adolescenți, Polirom 2009

 

Autor: Psiholog Alexandra Nae

 

Behaviorismul este definit în „Marele dicționar al psihologiei” astfel: „curent al psihologiei științifice, bazat pe abordarea comportamentală a activităților psihologice, și pe principiul economiei explicative maximale, care limitează recursul la entități variabile intermediare între intrare (sau stimul) și ieșire (sau răspuns)”.

Este vorba de o concepție a psihologiei ca știință a comportamentului observabil, fără raportare la conștiință ce a avut cea mai mare influență asupra psihologiei științifice.

S-a născut în Statele Unite, la începutul secolului XX, fondatorul fiind John B. Watson, psiholog american și profesor universitar, care afirmă că „aproape întregul comportament uman este rezultatul condiționării; mediul înconjurător formează comportamentul uman prin întărirea obiceiurilor specifice”.

Prin urmare, analiza comportamantală aplicată este o știință naturală ce se ocupă cu măsurarea comportamentului și este de două tipuri: 1. Experimentală (comportament animal) și 2. Aplicată (comportament uman).

Una din orientările promovate este psihologia stimul-răspuns. Experimentele din cadrul acestei orientări vizează stimuli semnificativi din mediul înconjurător, răspunsurile declanșate, recompensarea/ pedeapsa ulterioară. Se consideră că fenomenele psihologice debutează cu un stimul și încetează cu un răspuns.

  1. STIMULUL – se referă la o clasă întreagă de condiții antecedente
  2. RĂSPUNSUL – se referă la o clasă întregă de consecințe

 

            Din perspectivă behavioristă, răspunsul condiționat este cea mai mică unitate indivizibilă a comportamentului din care pot rezulta mai multe comportamente complexe.

Pentru behavioriști, răspunsurile organismului au funcție adaptativă, ele fiind reacții la schimbările din mediu; comportamentul ficărui organism diferă în funcție de modificările survenite în mediu. Acesta este unul dintre motivele pentru care mecanismele învățării reprezintă punctul central de interes al cercetărilor behavioriste: organismul învață să producă răspunsuri care-i permit să se adapteze la mediul său.

Skinner afirmă că „noțiunea de comportament se extinde și la activitățile interne și întâlnește pe cea de conduită propusă de P. Janet” (1948). Ulterior, Skinner propune o versiune radicală a behaviorismului în care fenomenele observate prin introspecție sunt considerate comportamente ca și cele anterioare.

Skinner a construit o rezistență de ordin filosofic a behaviorismului, făcând din aceasta nu numai o știință a comportamentului, ci și filosofia acestei științe(1974, p.3).

 

Copiii se nasc cu abilitatea de a învăța și au o anumită capacitate de a-și aminti ce învață. Plecând de la acest fenomen, comportamentaliștii studiază două procese:

  • Condiționarea clasică
  • Condiționarea operantă

Ulterior, obisnuirea.

Deși behaviorismul a reprezentat subiectul multor critici, principiile acestui curent se găsesc în numeroase domenii ca: educație (învățarea asistată de calculator), terapie (terapia comportamentală – ABA), resurse umane, etc.

Analiza comportamentală stă la baza terapiei ABA (analiza comportamentală aplicată). Este o întreagă disciplină de studiu care ne ajută să ne dăm seama cu ce frecvență apare un comportament, de ce, în timp, comportamente bine consolidate dispar, cum putem modica un comportament și cum putem scădea frecvența unui comportament prin înlăturarea unei consecințe. Prin urmare, ABA poate fi definită ca o știință a comportamentului uman.

Autismul este abordat din prisma comportamentelor observabile manifestate. Aceste comportamente sunt împărțite în:

 

Comportamente care apar în exces: Comportamente care apar foarte rar (deficite):
–       Comportamente stereotipe;

–       Comportamente auto/hetero-agresive;

–       Obsesii;

–       Tantrums.

–       Limbaj;

–       Abilitați sociale;

–       Abilitați de joc;

–       Abilitați academice;

–       Abilitați de autoservire.

 

Cu ajutorul tehnicilor comportamentale, comportamentele care sunt în exces pot fi scăzute, în timp ce comportamentele deficitare pot fi crescute.

„Analiza comportamentală aplicată este știința în care sunt folosite metode derivate din principiile comportamentaliste (behavioriste), pentru a dezvolta comportamente semnificative social, și care folosește experimentarea pentru a identifica variabilele responsabile pentru dezvoltarea acestor comportamente” (Cooper, Heron, Heward, 2007).

 

Condiționare clasică: Condiționare operantă:
Un stimul neutru (S) este asociat cu un stimul necondiționat (SN), care determină un răspuns necondiționat (reflex; RN). În această situație, S se va numi stimul condiționat (SC), iar răspunsul determinat de el (cel identic cu RN) se va numi răspuns condiționat (RC).

 

 

Formarea răspunsului condiționat:

Să luăm ca exemplu experimentul lui Pavlov cu cățelul – salivația câinelui la vederea mâncării să se asocieze cu sunetul clopoțelului:

 

1.     Înainte de condiționare:

SN (stimul necondiționat, ex. mâncarea) à RN (răspuns necondiționat, ex. salivația)

S (stimul neutru, ex. soneria) à RN (răspuns neutru, ex. răspuns de orientare)

 

2.     În timpul condiționării:

S (stimul neutru, ex. soneria) + SN (stimul necondiționat, ex. mâncarea) à RN (răspuns necondiționat, ex. salivația)

 

3.     După condiționare:

SC (stimul condiționat, ex. sonerie) à RC (răspuns condiționat, ex. salivația)

 

Comportamentele sunt selecționate de antecedente și menținute de consecințele lor. În acest caz, antecedentul se pune de funcția comportamentelor.

 

Triada de contingență comportamentală:

Stimulul antecendet (A) à Comportament (B) à Stimulul consecință (C)

 

Relația comportament – Efect:

În funcție de efectul comportamentului, acesta fie este „întărit” pozitiv, fie negativ.

–       Întărirea pozitivă se referă la obținerea uneni recompense (ex.: după ce își termină temele, băiatul poate merge afară la joacă).

–       Întărirea negativă poate fi de două tipuri:

a)     de evadare (ex. când un copil minte că e bolnav pentru a scăpa de test)

b)    de evitare (ex. prezența la școală pentru a nu primi absență)

 

Factorii care influențează eficiența condiționării operante:

1.     Intervalul de timp dintre comportament și întărire.

2.     Valoarea întăririi.

3.     Modul de prezentare al întăritorilor.

Referințe bibliografice:

 

Barbera, M., L., Rausmussen, T. (2009). Terapia axată pe comportamente verbale. Ed. For You, București.

Gilland, T., Ed, S. (2010). Using the ABLLS/ABLLS-R to Address Individual Student Program of Study for Students with Autism. Autism Academy, Georgia Department of Education.

Leaf, R., McEachin, J. (2010). Ghid de terapie ABA, partea I. Ed. Frontiera, București.

Peeters, T. (2009). Autismul, terapie și intervenție educațională. Ed. Polirom, Iași,.

O subramură a analizei comportamentale aplicate este metoda comportamentelor verbale (“Verbal Behaviour”) ce are la bază analiza comportamentului verbal. Această metodă este aplicabilă oricărui tip de copil, în special celor cu deficit de limbaj.

Terapia axată pe comportamente verbale îmbunătățește capacitatea copilului de a învăța limbajul funcțional, înglobând cercetările din domeniul analizei comportamentale aplicate. În cadrul acestei abordări, limbajul este considerat un comportament ce poate fi întărit și modelat, punându-se accent nu numai pe ceea ce spune copilul, ci și pe motivul/ motivația copilului de a folosi limbajul.

Un instrument de bază este cartea “Teaching Language to Children with Autism or other Developmental Disabilities” („Predarea limabjului la copiii cu autism sau cu alte dizabilități de dezvoltare”), dintre care, cea mai populară este “Assessment of Basic Language and Learning Skills” (ABLLS, „Evaluarea aptitudinilor elementare de limbaj și învățare). Aceasta din urmă este folosită și ca un instrument de evaluare.

Terapia axată pe comportamente verbale poate reduce și comportamentele problematice, cum ar fi tantrumurile (crizele de isterie, protestul), prin învățarea copilului de a cere diverse lucruri („mand-urile” – termen introdus de B. F. Skinner). Astfel, în cadrul acestui program, copilului i se vor da lucruri gratuit, urmând ca treptat să se introoducă cererile, scopul final fiind ca, copilul să ceară ceea ce își dorește în absența obiectului.

Diferența principală între abordarea bazată pe comportamentele verbale și cea de tip Lovaas este că în cazul primei abordări, limbajul este privit ca un comportament pe care copilul îl poate învăța.